număr stângaci din secunda acestui copac în care urc noaptea de teamă de pământ nicăieri
Domnule Brumaru știu că dumneavoastră iubiți femeia că o așezați înalt pe cratima acestui destin și mai știu că șanțul care mușcă din drum se numește uitare
scriu acum această încercare de poem ca iubita mea să vadă că nu sunt mai prejos cu iubirea că pe locul în care crește iarbă înaltă din om vine Domnul să certe ori să găsească hodină
citesc muritor din cafeaua româniei literare uneori plin de invidie de frate mai mic le învăț pe de rost poemele dumneavoastră dar să știți de spus pe ale mele le strig fiindcă nu putem iubi aceeași femeie cum nu putem trăi același răspuns

altfel locuiesc pe drum și încerc să devin
această scrisoare în vederea lumii nu e o rugă nici țipăt metalic ci numai un strigar de a vă cunoaște cumva dincolo de grădina cea mare a ieșilor

acum sunt înfricoșat de ce a fi să urmeze
pe la televizor cresc apele mari nuntașii umblă cu plosca goală de cântec și însemnare nu mai vine mireasa aia frate mai mare brumar odată ea nu mai vine?

închei socotind că pot răsufla că paserea numelui se numește femeie că aceasta începe sfârșitul din noi ca mărului toamna

sănătate îți doresc și rotitor bine sinelui să se afle