noaptea-mi atârnă de genele-mi obosite...
sub tâmplele-i îmbătrânite de timp
încerc să scap de nebunia mea,
încerc să adorm din sufletu-mi pustiul,
să-mi trezesc realitatea din visare...
un geniu ne'nțeles se naște din mine
și-n fiecare clipă, din fiece moment,
așterne pe foi răstignite de vreme
o frază, un gând, un sentiment...

dar vai, cât de trist e copilul!
își pleacă, adormind, capul pe masă,
se lasă purtat de vise, de somn...
iar geniul, ce-abia a-nceput să se nască,
împrăștie silabe hoinare în vânt,
le poartă pe mâini rătăcite de gând
în ritmuri dezorientate de lumea cea vastă...

și plânge - inundă cu versuri pagina goală
un suflet de geniu în trup de copil,
îl doare închisoarea ce-l înconjoară -
e-atât de puternic și-atât de fragil!

în liniștea zorilor, ce soarele scaldă,
doi ochi inocenți pictează pe cer
tablou zbuciumat ce-n primăvara caldă
se-mprăștie-n culori de geniu efemer...