câinii trântesc la pământ
firele de iarbă
strănutând acorduri nocturne
albastrul murise
având parte de funeralii bizare
la care nimeni nu a plâns
sau a simulat vreun minim semn de regret

plimbându-mă vertical prin gânduri
stropii de ploaie
mușcă din pielea tatuata de pudoare
natura strivește cu stropi de sudoare
pelerinii negri ai nopții
încet te apropii de mine
ființa ta aproape imaterială
pășește ușor pe irisul
putrezit de așteptare
buzele tale de culoarea tăcerii
șoptesc dorință
ca doi copaci
ne dezgolim de frunze
de câini de ploaie de pietre
râzând de natura în care nu mai avem loc
încremenim
într-o imbrățișare primordială
sorbind de pe curbele anatomice
lacrimile argintii ale norilor
tresari sub fiecare mângâiere
ca la un ultim festin carnal
în care sânii si coapsele tale
sunt materia primă
a maeștrilor gastronomi din Provence

suntem o sumă de păcate egoiste
așteptând o pedeapsă divină
care întârzie