Suplețea vântului în ghearele nisipului
Zvântură coastele-semilune ale căldurii.
Căci sunt într-un deșert spitalicesc confuz
Unde nu există asistente, strop de apă, conștiență.
Și isteriile înfierbântate
Se marginalizează-ntr-o pledoarie despre succes
Postum.
Dispar. Ard. Cheamă. Se repetă. În sine.

Fiecare coastă a deșertului înăbușit în sucul propriu,
Se mișună științifico-fantastic pe marginea abisului
Din carnea mea de om aflat într-un delir,
Cu sine străpuns de ego și invers,
Mi-e frig pe semiluna mea
Și pe cerul sfințit cu mister
Vreau să cuprind toate găurile negre
Ale uitării
În căușul poveștii de-a deveni...

Am uitat firimitura de vis,
Am uitat cât am iubit-o cu gust sintetic de mine,
Pentru că n-am fost eu la rugăciune către ea,
A fost altcineva, un alt eu născut între virgule...
Un copil naiv
Pentru că

Trebuie să uităm firul logic curmat
unde-a început iertarea de sine

După împușcătură, în spital...
După ce am încărcat revolverul cu sensuri
Și am tras cu putere în ceilalți oameni din mine!