mă spăl, doar atât, cum se botează copiii, restul e doar tăcerea la care mă pricep, o repar tot timpul ca pe un ceas, câțiva dintre voi stați și mă priviți și asta e tot, celelalte stări sunt rotițele ceasului, mișcarea lor se termină înăuntru și nimic nu se vede prin cadranul aburit, nici măcar trăsăturile oglindite în apa unduită de cei mari, ei, cei care dau din brațe și merg mai departe într-un cerc al oamenilor vii

acesta e un zid prin care se văd doar degetele, ochii și marsupiul în care ne încălzim unii pe alții de oboseală, se mai văd și alte lucruri frumoase când ieșim din marsupiu cu ochii cârpiți și ne povestim ce vom visa, ce nu se topește din putere și transpirația care curge pe noi ne mai spală o dată de ceea ce nu știm. așa îngropăm răul, poate…

eram delicați ca ei, rotofei și roșii, acum suntem mari și vii, poate doar loviți cum sunt merele care cad din copac în apa acestui ceas imens unde ne rotim, limbi egale. rar, dăm ceva afară, o flacără nevăzută, o privim când ne pierdem și tot acest loc devine scurt și fără aer. da, avem un cuvânt mare pe care-l ascultăm fără să crâcnim când iubirea își iese din albie și din inundație nu scapă decât ea, la sfârșit