crengile de copaci par țepușe
ridicate din dor de ceară
sub stropitoarea razelor de lună
eu cu draga mea la pârâu

frasinul acesta când l-am sădit
grota cerului era plină de licurici
metric își ridică pălăria uite
fără țărm cum mângâie ultima frunză

răsuflarea ta rotogoale de vino
în casa sufletului meu prisaca
sunt flămândă de infinitul acela
care ține cât un portic de teoremă

să facem focul mă ia cu roib
un gătej tu un gătej eu