în seara asta nu mai simt nici inima, nici gleznele, nici fruntea
stau adunată peste o grămadă de foi, teancuri de pagini care se rup
când încerc să le ating, nu știu cui scriu, sau în cine m-aș întoarce
acum când nu am nicio salamandră aproape, în lumina alb-galbenă care
se străduie să îmi ducă dincolo corpul, nehrănit, neiubit

și atunci

viața mea se oprește acolo unde văd mai bine, dau lumea la o parte
oamenii livizi, muzica lor înceată, incoloră, cursul deviat al mâinilor
și mai ales umbra presărată cu sare, prin care trec pașii mei de felină
aproape ucisă, abia răsuflând, lângă desișuri de dragoste
lângă o apă fără pământ

dar nu există fără

doar teama asta, grota în care adorm lilieci, însoțitorii cu moartea
în aripi, e darnică mereu cu mine, este înaltă și vie, nu se oprește
din bântuit, iar corpul mic, aproape cald, își păstrează aerul
între suflări, tăcut, nu tulbură, nu se adâncește în ochii întrebătorului
nu își face crucea

e singura zi fără lumină

și ochii se lărgesc, cuprind apele fără pământ, felina cu labele moi
inima și secretele ei, neliniștea tot mai ușoară
se stinge totul, domol și simplu, între pereții de granit, împreună cu
oamenii dinăuntrul meu, din istoria asta înnodată