Am început să aud timpul cum trece.
Dar nu peste mine, ca pană acum.
De la o vreme, timpul a început să treacă
PRIN mine.

Lasă niște urme vagi de amintiri,
câteva păreri (de bine și nu numai)
și poate o dâră subțire de teamă.

S-au adunat în timp, din timp
atât de multe în mine
încât nu mai am unde sa le țin.

M-am decis, deci, sa le împrăștii
în jurul meu.

Unuia îi dau un regret,
altuia îi dau o fericire,
amintirile am decis sa le țin
Măcar încă o vreme, pentru mine.

Pană acum am dat:
tristețea ultimei despărțiri unui uragan,
bucuria unui prim sărut am lăsat-o
pe-o scandură din parc;
teancul de lacrimi l-am dat
unui amic ce suferea de prea multă fericire.
Apoi am dat ultima tacere
unei ciocarlii.

Am mai gasit, pe fundul sacului
în care țin tot ce se adună în mine
din timp - o speranță; o speranță
pe care am să ți-o fac cadou ție;
tu, care mă ajuți uneori, să trec PRIN timp.