taxiul pornise radioul torcea un refren din anii optzeci
șoferul vorbea despre drumuri
în gând mângâiam umbra mâinilor tale
apoi umbrele umbrei apoi
m-am întors să te văd
era numai orașul
venind după mine târâș

când mă gândesc la tine
intră atâta lumină încât mă prefac într-o pasăre
apoi în femeia ce-ți poartă toți pruncii
sub cercul de fier
întinde mâna atinge-mă
timpul pocnește în vintrele mele
ca un pepene copt

știi noi doi am putea scrie lumea de la primul cuvânt
am rostogoli noaptea până s-ar face bulgăr de sare albastră
din mijlocul lui un pește cu solzi aurii ar sări
în brațele tale
s-ar lumina tot cerul dorințelor
ce facem cu lumea aceasta? m-ai întreba suflându-mi păpădia amiezii din păr
fă-o măr ți-aș răspunde să-l mușcăm cu foame și dragoste
cu foame și dragoste
până la sâmbure


uneori te visez
când mă trezesc tăcerea mă strânge
ca o frânghie udă intrată în carne
atunci întorc noaptea pe dos și urlu
fericită în ea
ca într-o peșteră.