Sunetele moarte-ncremenesc pe buze,
Închegate-n bocet, sună-a gol și trist,
Suntem doi, dar singuri, înveliți în frunze,
Ca-ntr-o catedrală, fecioară și crist.

Prin amurgul vânăt ne pândește gerul,
Focul toamnei, sacru, s-a aprins pe țărm,
Ruguri de frunzare înstelează cerul
Și-n vioara spartă cântecele gem!

Cu plutiri în vis, ca într-o romanță,
Își pornește danțul toamna cea nebună -
Pași desperecheați, fără de speranță,
Printr-un suflet gol, căptușit cu brumă...

Tu, îți sfâșii pieptul, pasăre-fecioară -
Hrană pentru mine, cel care mă nasc;
Eu îmi spintec vena, pân' la subsuoară,
Să țâșnească mustul, sângeriu, sub teasc.

În amurgul vânăt se-nstelează cerul,
Ruguri de frunzare ard mocnit, dar ard,
Și îngălbenirea prorocește gerul,
Cearcănele morții ni se văd sub fard...

Sunet - gol de sunet - s-a sleit pe buze,
Închegat în bocet, ca la țintirim,
Mult mai trist ca plânsul vântului în frunze,
Rătăcim prin toamnă... și nu mai ieșim!