De dragul tău, îngerul meu maculat de sărutu-mi bătrân
Am inventat o altă cale spre cer,
Te-am reinventat pe tine ca pe un vis puțin mai albastru decât glasul meu
Când te strig în gând și te ador tăcând.
Și inocentă și cuminte și minunat de a mea,
Te îngân și te vând mie însumi pe o veșnicie și încă puțin.
Nu te teme, nu am să te strâng decât în brațe
Și am să-ți pun sărutul la păstrat,
Să nu cumva să-mbătrânească buzele pe care
Mi le-am desenat pe glas.
Și uite-așa te tot sărut atunci când tac și te tot mângâi în gând când îmi lipsește culoarea ochilor tăi.
Timpul trece și cu fiecare zi trecută-n neființă
Te tot cer ție însăți și îmi tot izbesc sărutul de locul acela de unde mă strigi,
Te dezbrac de inocență și îți las tăcerea desculță,
Te îmbrac într-un surâs și îți rup mânecile buzei de sus,
Poate așa am să ajung să te cârpesc cu un sărut și să îmbătrânesc în gândul tău pe care
Mi l-am scrijelit subliminal pe conștiință.