De vrei să fii înțelept,
să judeci cu-o fulgerare de minte
ascunsele taine-ale lumii,
fii drept
mai întâi,
apoi, și, poate chiar înainte,
fii demn și fii bun!
Ajută brândușii
să iasă din bulgări
și câinelui fă-i un coteț;
pe prost, luminează-l
de-l poți,
de nu, fă-l să zâmbească.
Macului,
ros de gândaci
la marginea șanțului,
fă-i loc în stratul grădinii,
grădina să-ți fie plină de maci!
Pe orb
întărește-l cu crezul luminii,
pe șchiop, cu viforul danțului!
Nu căuta jignirii
jignire să-i dai,
nici prostiei fapt de înțelegere!
E, poate, nebun cel ce râde
când plânsul vădit ți se pare,
dar, poate-i mult mai nebun
cel ce nu râde,
cel ce nu plânge
și trece cu morgă.
Pricepe-i pe toți, așa cum apar
și dă-le ce-ți cer;
dă-le zâmbetul tău
și ochii
și gura!
De plâng,
învață-i să plângă cu rost,
de râd,
râde cu ei
și-ajută-i să creadă
că toată viața-i un râs,
un râs larg,
sănătos,
o pânză ce râde umflată de vânt
spre imens,
dintr-un elastic catarg.
Fii bun!
Te-o crede lumea nebun,
eu, însă,-ți spun un cuvânt:
tot ce e rău,
nu ne vine din veac,
din genuni
ori din hău,
ci ne-apare pe drum,
din omul ce uită prea des
a fi bun...
(din Solilocvii, 1976)