nimeni nu mai pătrunde, pe umeri îmi picură profeții sterpe
ce se va întâmpla din ce ne dorim?
rămâne un verset schilod, în fiecare zi îl caligrafiez pe ziduri
pe mâinile incerte, prin aer cu degetul mimez
fiecare literă, o practică sacră fără de care nu mai pot trăi
îl recit de dimineața până seara unui străin
venit buzna în viața mea, pe care îl dau afară
în fiecare secundă și în următoarea
se regenerează de sute de ori
ce se va întâmpla din ce ne dorim?
un văl de care nu trecem ca o barieră însetată de moarte
de la forma lui scrisă și până la mine
sunt câțiva ani lumină care se pierd rând pe rând
în praful pe care-l înghit cu poftă
din urma unui automobil
sau poate că între noi este doar o bucată
de țesătură fină, transparentă
și nu mai avem nevoie de poemele limpezi
altădată luceau și pe timp de noapte
mă puteam reflecta în inima ta
acum e târziu, acul magnetic
nu mai indică punctul tău cardinal
pentru cine am să mai merg atâta cale pe jos
spre steaua polară drumul e închis
totul e deviat spre tine
pentru cine tălpile mi se vor murdări de atâta
trecut neatins, neatins