Zâmbesc frigului de afară (frunze și scoarță de copaci)
soarele îl am în sufletul clipei (în fluturi și pași)
în nerostiri de glas cu universul tău de mână
din zări fiindu-mi singura călăuză
cu străzile agățate de adierea vântului.
Ispitesc clipa să-mi devină cruce (infern și paradis)
liberă alergând prezentul înapoi către fulgere și glasuri
îmi potolesc setea de timp (căci alerg uitarea din vis)
din speranța că sunt o margine în lumea ta
o cale de străbătut pe liniile din palme (fericire cu clopoței de aur)
dincolo de vârsta propriei conștiințe (destin străvechi de balaur)…
Rătăcesc în nesfârșirea tăcerii, sunetele mă strâng
și lucruri mici mă dor, uși cu nori (adevăr și împlinire)
caut busola printre zile și ființe (căutare în devenire)
și tu cu soarele tău în zori
fără ploaie în ochii mei și în umbre
din ființa pusă în frunte,
ecou fără sfârșit (între destin și flori)
al gândului pe drumul tău (fără lumea tuturor).