altă dată
învățam să râd zorile îmi păreau atât de naive
fantome intrau pe ferestre și astfel știam că
ziua începe pentru totdeauna

mi-am dat seama că iarna nu e veșnică și
ironia oamenilor de zăpadă de fapt râde mai
mult de echinoxul de primăvară
poate în ochii lor de cărbune
noi nu suntem niște păpuși alintate
poate în ochii lor e dorința de-a mătura
toată lumea

privirile mele se opresc peste geam unde cu
un singur chibrit aș putea plagia răsăritul
astfel aș ști că noaptea nu tinde spre infinit
și în leagăn nimeni niciodată n-ar plânge
în leagăn stelele s-ar scutura spre-un
incendiu fără sfârșit

ne-așteaptă friguri și mai mari
luna ne-amenință în tăcere
trebuie să
cobor ceasul de pe perete


în oglindă văd cum plâng
cum plâng troienele iernii

dormi, dayan, acum doar somnul
ne mai poate scoate din acest anotimp

fericit...