Bărbatul tresare de se trezește
noaptea e plină, luna e rece
doar acu-unui ceas zgârie-în tic tac
placa stricată a timpului beat.

În gura-adormită și-ntru-un ochi șifonat
i se năzare o lacrimă de om disperat,
încercând s-o ignore ca s-o ducă de nas
o vede cum îi sapă un rid pe obraz.

De șters nu mai poate să o șteargă nicicând
i se naște și curge și moare pe rând
apoi de la capăt o ia neîncetat
se prelinge și-uscată din ochiu-înnorat.

O lasă-așadar să se scurgă în tihnă
ca un nisip claustrat de gratii-n clepsidră.
Se întoarce apoi să-și privească-n oglindă
reflexia cum îi fură rolul cu o față senină.

O durere vagă fără-început
i se vâră-n coaste și-n carnea de lut.
Talpa îl mănâncă de la vechi picior
oftatul îi curmă sughițul minor.

Tăcerea și umbra de jur împrejur
îi ricoșează în aer numai minciuni.
Mai bine le-ar crede pe toate la-un loc
decât cu plictis să-și umple groapa de mort.