acolo unde am crescut eu, oamenii nu mințeau decât atunci
când moartea îi lovea în stern și nici măcar ei nu știau.
se străduiau să îmi arate frunzișul încă verde,
dar eu auzeam numai cuvintele din spatele cuvintelor,
nu le luam în seamă privirea opacă
mergeam cu ei, pas la pas, ca o umbră supusă
și zâmbeam.

nici nu mă simțeau deseori, nici nu își imaginau
că, așa mică și neînsemnată cum eram,
se adunau în mine adevărurile dure,
densitatea lor nefirească se făcea ghem
de sârmă ghimpată.

așa ridicam în fața urii stabilopozi de dragoste,
așa le spălam mâinile, tălpile,
până când și cea mai banală întâmplare
li se dezvăluia ca o revelație
și nimic nu le mai măcina sufletul sau trupul,
cel puțin o dimineață.

dar pentru toate acestea vei plăti un preț
îmi spunea, cu inimă grea, mama tatălui,
amintește-ți că dincolo de linia destinului
nu vei putea trece niciodată.

oricâtă dragoste ar fi, oricâtă moarte nu.