îmi construiesc un Olimp numai al meu la masa de scris
va fi punctul de sprijin atunci când nu voi mai avea vârstă
voi începe să urc încă de pe acum
dar mai întâi trebuie să pun câteva schelete mai bune
rămase în urma mea de câteva vieți
să consolidez temelia, va fi mai mult un templu decât un munte
populat de o singură specie endemică

mă vei găsi în stratul de ozon dar și în ceața de sub ochii tăi
un organism capabil să trăiască
de la cele mai înalte temperaturi la cele mai joase
acolo unde concentrația de poezie e prea mare
dar și în locuri unde iubirea radioactivă arde orice fir de iarbă
sunt extremofilă când e vorba de tine
mă adaptez la orice fluctuație climaterică din inima ta
poți să îți aduci și ultimul poem, aș putea trăi prin fisurile lui
pe muntele acesta se trăiește oricum
pot prelua chiar și chipul tău
într-un mimetism erotic, voi putea trăi sub pielea ta
chiar dacă este uneori prea sărată

de azi îmi voi crea un mit numai al meu
care să mă înghită ca o peșteră de câte ori este întuneric
acolo sigur palmele tale îmi vor strânge sânii pe ascuns
am să inventez un zeu, aș avea nevoie de el când sunt singură

Olimpul meu pornește din mine, înalță în fiecare zi
pe catarg un alt destin, așa trecătorii mă recunosc mai ușor
unii-și spun la ureche:
să nu pui sub semnul întrebării acest munte
este atât de palpabil ca un drum abisal

cine vrea să urce trebuie să-și imagineze propria geografie a căutărilor
aici ești liber, în mitul meu poate veni oricine
singura condiție este să nu se facă zgomot
să pășești încet așa cum ai trece dintr-un sânge în altul
poți sta aici toată viața, piatra de hotar nu indică sfârșitul

numai aici voi avea curajul să te iubesc știind că poți muri