Mai am un dor sfielnic



Pe Eminescu, nu îl pângăriți

De ziua lui, cu flori, ori în cuvinte –

Unui poet din cei mai chinuiți

Puneți-i doar, o pâine, dinainte -



Pe Eminescu, nu îl îmbrăcați

În imnul ascultÃrilor de sine -

Celui mai necÃjit dintre cei frați,

Acoperiți-i golul, cu rușine –



Pe Eminescu, singur, lângă mare,

Lăsați-l doar nemuritor, și rece –

Și ÎncâlziÞi-l numai, fiecare,

Pe cel mai singur degerat, din zece-



Lui Eminescu, lângă codrul, linul,

Lăsați-i somnul liber, și aproape –

Și dÃruiți în orice zi, puținul,

La omul din cuvântul searbăd: “frate” –



Lui Eminescu, cum pribeag nu este,

Doar legănat de codri, și luceferi –

Cu viața voastră, scrieți o poveste

Să-i fie frații mici, cu toții, teferi -



Va geme lumea-n patimile, toate,

Și în cuvinte noi, cumplit cântate -

Lui dați-i, dăruind celui aproape

Un dor sfielnic - nesingurătate…



14 ianuarie 2009