A venit înspre fântână
Blestemând căldura mare.
Se vedea din depărtare
Cum dădea nervos din mână.

L-au privit cu-ncrâncenare,
Că vorbea, iar de minciună,
De purtarea lor păgână,
De necazurile – amare…

Ce-au făcut, cum le e felul,
Ce-au ascuns cu dinadins,
Ce au dat și ce-au pretins,
Pentru a-și atinge țelul…

A vorbit apoi de sine.
De lipsuri și de tristețe,
Cu năduf, fără finețe,
A spus de ce nu-i e bine.

A scuipat cu of în palme,
A pus mâna iar pe coasă,
A-ntors spatele la toate
Și-a pornit-o către casă.

Drept prin lan. La nimereală.
S-a pierdut în depărtare…
L - a-nghițit căldura mare,
Ca pe-o stranie-arătare.

Au rămas privind departe
Către holda foșnitoare.
Gâzele, doar, țin isonul
Liniștii unduitoare.

…

Dinspre grajdul părăsit,
Curg fantomele-n cireadă.
Ochii minții pot să vadă
În trecutul irosit.

Pe ruine, prin ciulini,
Încep greierii să cânte.
Obosiți și răvășiți
Au uitat să se salute.

Și s-au dus care - încotro…

Numai cumpăna fântânii,
Desenând din braț a semn,
Sensul vieții, gestul mâinii,
Geme-ncet cu glas de lemn.