Întunecat mi-e sufletul sfidând neputința,
În măiestria gândurilor imi sta doar credința,
Privind neputincios cum negrul sinistru mă fură,
Rămân pierdut in fantoma din negură.

Privesc neputincios spre zgomote pline de sânge,
Privesc profund în gânduri . . . mă strânge,
Imagini sinistre străpung întristându-mi zâmbetul:
Ecoul m-ajută s-aud tot mai des mormântul.

Mi-e frică de mintea-mi întunecată
Scriind fară oprire cu pete murdare,
De demoni și fiare gândirea mi-i ferecată,
Încât sufletul meu negru cere schimbare.

Și cer, O tie Doamne, IERTARE,
Căci mintea mi te pune încă la îndoială,
Însă din răutate accept doar gânduri murdare
Și-aștept necugetând a ta învoială.

Nu-mi mai suport defel fața-mi lividă,
Și-astept zâmbind sinistru cu inima-mi morbidă
A ta minune în sufletu-mi rece să se-nfăptuiască,
Să mor rânjind macabru, sfidând forța cerească.

Și în final aștept, aștept cu nepăsare
S-ating supremația gândurilor mele bizare.
Suspin și mă ridic la cer, sau mă cobor . . . infern
Și mort confuz sunt, și cred c-așa voi fi etern.

Nu reușesc să scap de-a-mea necugetare
Și mă îndrept spre sângeriul nicăieri,
Așteptând să TE-ntâlnesc, să pot să-mi cer iertare,
Dar simt că sunt pierdut, că suntem efemeri.

Un gând întunecat îmi spune că efemeri fiind noi suntem trecători,
Prinși în lanțurile grele ale trădării proprii,suntem trădători.
Și-atunci ce mai aștept?Sunt sfânt, sunt demon sau încă pe pământ?
Și deci trăiesc sau mort fiind te-aștept necugetând?

Și totuși concluzionând propria noastră existență
Îmbrăcată în aura nepură, neconcludentă, deloc filosofică
Exiști TU MARE DOMN ce prin bunătatea TA ai inventat răul, pură ființă
AH, Da, Exiști, creeația noastră tu ești, și-atunci de ce încă mi-e frică?