Dacă aș putea să dărâm zidul dintre noi aș face-o
Zidul gros al uitării și suferinței, zidul durerii în bernă
Dacă aș fi putut să-ți descătușez sufletul, să-ți ating inima
Aș fi făcut-o fără ezitare, dar tu te-ai dus fără rămas bun
Þi-au murit cuvintele pe buzele-ți reci, mie mi-a murit uitarea
Căci te zăresc aievea în toate ființele și-ți aud glasul în toate vocile
Și te caut în toate culorile de pastel și te cerc în carbune și-n creion
Și toate versurile mi te cheamă înapoi dar tu nu vii, rămâi tăcut...
Dacă aș putea sui la cer să te caut prin norii albi sau negri, printre îngeri
Printre stropii de ploaie deasă, printre fulgere și furtună, printre fulgii de nea
Oare te-aș găsi printre nouri contemplând cerul, oare m-ai strânge la piept
Aș putea să-mi vărs iubirea din paharul preaplin de emoții, aș putea să te ating
Ai putea să-mi raspunzi în cuvinte de ce te-ai dus în lumină, departe de noi
Tu cobori în vise zilnic, de-ai putea să rămâi, dar tu mori din nou, tot făr' de tine
Mă scol... și te caut din nou în vers și-n pastel, în gânduri și printre amintiri
Tu n-o să mai vii niciodată la noi? Căci îmi pare că ești plecat în alt oraș
Și-mi pare că dacă mă-ntorc acasă te regăsesc în prag ca altădat'
Nu-i așa c-o să vii, tată, din ceru-nstelat?