Ca o văduvă ce-și plânge
Într-un colț singurătatea,
Norul plumburiu își frânge
În steluțe castitatea.

Fulgii grei, ce-nchid în sine
Filamente înghețate,
Se așează-n culmi alpine
Ca un voal căzut pe spate.

Apoi cad încet pe dealuri
Parcă-s fluturi albi de casă,
Și-și preling prin rupte maluri
Argintiul de crăiasă.

Ajungând peste câmpie
Fulgii-și plâng deznodământul,
Doar o lapoviță vie
Umezește tot pământul.

Cu ocheade indiscrete
Scoală soarele natura,
Încărcată de regrete
Iarna-și încrețește gura.

Umbra iernii se ascunde
Pentru șase luni și-o vară,
Se dosesc în ladă bunde
Și miroase-a primăvară.

Vântul blând duios dezmiardă
Crengile cu mărțișoare,
Într-un semn de avangardă
Focuri ard pe largi ogoare.

Gâze trec din floare-n floare
Ca hipnozele prin gene,
Și-și adună pe picioare
Visul galben din perene.

Iar pe culme o fântână
Cu o cumpăn-aplecată,
Și-a lăsat troaca-ntr-o rână,
Amintind că-i însetată.


22 Februarie 2009