Broscuțele marșează în transă pe peretele meu exterior.
Pătrate și serpentine râd
de sub fețele spălăcite ale graurilor multilaterali.

Culoar pardosit roșu
îngust și umed
tapisat cu farfurii.

Atârnată de patul de piatră aștept spânzurătoarea reală.
Caii se închină fugitiv
la tronul verde de pene așteptând salamul și vinul de orez.

Poate mâine o să pun
o carte la cap.
Nu pot călări fără.

Îmi crescuse părul până la talpa iadului tăind capi de bour.
Inima încă îmi bătea când
m-au despicat în trei ca pe-o nucă de cocos să-și potolească setea.

Încă nu am adunat
cele din urmă
cratere de răsărit.

Þinute de picioare, zăngănind toate goale, vor expulza curând
copiii de flăcări înghițiți
când se apropiau sufletele de trupurile foștilor soldați.

Oare ritmul deniei
e Mozart sau Bach?
De ce nu se aude?

Respir regulat în fiecare noapte când dăm drumul la baloane.
Ca într-o iluminare zen
cele 100 zboară bezmetice către idealul zdrobitor.