Când voi ajunge pe râul din față
La veșnica luntre, la capăt de viață,
Voi înmuia trecutul meu pix
În neagra cerneală a râului Styx,
Voi scrie de viață și farmecul ei
Atunci când voi fi mai aproape de zei.
Acum nu se cade – cum Platon ne spune –
Să cânt despre Soare când Grota mi-e lume...
Cu sacra cerneală voi scrie fanatic
Adânca esență din mitul thanatic;
Atunci toate-acestea le scriu pentru voi,
Să știți cum se poate ieși din noroi.
Astfel m-oi întoarce cu fața spre mine,
În gând cu Frumos, Adevăr și cu Bine...
Dar teamă îmi este că voi, cu dispreț,
Frivoli, veți respinge comoara de preț;
Veți sta tot în grotă cum însumi am stat
Și nimeni n-o ști că ați existat;
Mă veți înțelege târziu, cu regret,
Când luntrea v-o duce la simplul poet
Care odată, pe când mai trăiați,
A vrut să vă vadă din timp educați...
Dar nu e nimic, nu-i totul pierdut!
Drept martori pe voi vă iau împrumut
Să dați omenirii petiția mea
Ca ei să o creadă și preț să îi dea.
Apoi, Paideea ideal să devină
Și toți s-o găsească, fugind de rutină,
Iar luntrea să-i ducă, prin sacra idee,
Spre vastele-n veci Câmpii Elizee...