omul și-a încolăcit brațele de
stâncă nu
dorea să fie tras afară de
trimisul în
nume de zeu atent a
prevăzut
el felul în
care lumina i-ar fi mărit pupila la
vederea morții
și-a imaginat
luxuriant ziua când cerbii cu
trei coarne îl
vor chema de
departe să-i pună hamul pe
creștet

ziua nu înaintează numai după
soare și gravitație și-a
zis el și a
început să întindă atâtea drumuri în
toate părțile că
până și orbul nevindecat
putea ajunge la
capăt
zeci de mașini au acoperit cerul cu
oțelul fără amprente la
vremea când buturuga mai
arunca umbra orei târzii peste
orașe
toți cred că
știu că până mâine toate ne
vor fi de niciun folos

dădeam paginile în
grabă înapoi și am
găsit “întindea în vin cu
aceeași bucată de pâine și
șoptea la
ureche numele intrusului”

cineva tăiase toți cocoșii cu
ochii arși
după felul în
care atârna în noapte fructul era
momentul să se
lepede greutatea din noi dar
nu mai era cine
să se lepede
mulțimea este mereu atentă să
nu rămâna niciun sfânt printre noi