Cândva, în Era Tinereții, trăiau în mine
Vietăți gigantice. Zburau prin aerul otrăvit
De vulcanii sufletului, înotau
Prin oceanele nesfârșite
Ale timpului, călcau prin
Pădurile luxuriante ale minții.
Fericirea alerga și făcea tumbe
pe-atunci prin mine, în zorii zilelor
De nisip, de mercur și de vânt,
Iar ele o pândeau, o sfâșiau și apoi
Se hrăneau cu carnea ei fragedă.
Au venit însă glaciațiunile – vineri,
Iar vietățile gigantice, vulcanii,
Pădurile și apele au murit.
Doar vietățile mici și fragile
Au supraviețuit prin crăpăturile
Pământului, s-au înmulțit
Și m-au cotropit în Era Vârstei Adulte;
Iar Fericirea, de atâta oboseală,
A evadat spre alte lumi abia născute…
Câteodată mai ies la iveală,
Prin crăpăturile pământului
Răscolit de vietătile mici și fragile,
Oasele Marilor Iubiri de ieri.