Stă la pîndă asemeni unei mătase ce ia mințile, unei mătase imperiale
respiră aură de fierăstrău care cu timpu’ înnegrește,
respirînd din blana unei vietăți nevăzute

înăbușind carnea și simțurile, hrănindu'se cu ele,
cu sufletul, nu ...

Cutremurînd cum o cădere de calciu cînd te simți vlăguit
și vlaga se scurge în el, înmugurindu’l,
de rămîi descompus și de tine lipsit.

Ghimpele uimirii crescînd împrejur.



Privind prin alți ochi cum merge drept, tu, ca prin ceață
oasele tale fiind ca a nou născuților, aburoase,
așteptînd pe Dumnezeu să pună în ele greutate de om.

Carnea și simțurile sînt în puterea lui, sufletul nu ...

Acum, tu stai la pîndă privind prin alți ochi
dorind să se cutremure și vlaga să’i iei, rugîndu’te
să te mai scalde lumina.

Carnea și simțurile fiind cumplite, sufletul nu ...

Respirînd cît pentru trei, rugîndu’te să sfîrșești, de frunze acoperit...



Și dacă în tine e altul, pîndind, ce a început să te mistuie
cum luna o mierlă bolnavă.