un oraș necunoscut privit noaptea
din balconul unui etaj 7
când în liniștea unei țigări
intră toți oamenii adormiți de oboseală
poate fi o femeie frumoasă uitată demult
fără nume și fără chip
după cum poate fi la fel de adevărat
o târfă bătrână singură și tristă,

nu judec civilizația unui neam
după magazine ci după cimitire
fiindcă înclin să cred
mai mult în urme decât în urmăritori
ca o condamnare a lipsei mele
de a defini pierderile de comunicare
într-un spațiu pentru care probabil
nu am plătit toate amenzile
de parcare de accidente de a gândi

în general primăvara mă întrebi
cum mi se pare ploaia – plăcută sau dezolantă
eu stau nemișcat până vin încet cuvintele
mă gândesc la struguri la câmpii la gutui
încă nu știu de ce mă privești
tocmai când în ochi am frunze arse

și revin la orașul necunoscut în care
când vreau să te ating
îmi intră prin degete liniștea,
pielea ta fără culoare pare străină
mă scutur însă de prima impresie
ca un câine proaspăt îmbăiat,
privesc becurile stinse cu nostalgie solară
dar ele mi te întind relief ondulat
în care înaintez fără urme fără urme
iată