Aruncă-mă …
oricum nu ai nevoie de mine…
n-am nici casă, nici bicicletă…
soarele a apus de dimineață…
iarba a făcut aripi(și-a luat zborul)
nu mai am nimic…
în afară de minutele trecute
pe care le-am închis într-o sticlă
și le-am lăsat să plutească
pe râul infinitului…
poate o să le găsească vreun pescar rătăcit
plecat cu noaptea-n cap la pește…
cu undița ruptă
fără momeală…
poate m-am născut fără vise…
poate n-am acuarele destule
să-mi pictez destinul…
am rămas fără rădăcini,
frunzele mi se ofilesc,
se-ngălbenesc…
au căzut…
călcate de bețivi prin parcuri inocente…
mi-au crescut urechi muzicale
până și pe ridurile de pe frunte…
am rămas fără pastă la pix
dezgolit de neînțeles
căutând cuvinte printre ruinele dreptății…
nu mai am nimic…
doar un ochi cu care
mai privesc spre cer, spre nemurire…
alerg spre viață,
pe o pistă cu obstacole
și mă tem să nu mă împiedic
înainte de linia de sosire
ca un laș…
ca un trădător…
amestecat printre culori
la fel ca ceilalți…