Fotografia lor alb-negru
Ca moștenire mi-a rămas,
Ca și-n arhivă, o scrisoare,
Și-n blândă, un fragment de glas.

Și am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Și pozele-și găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acționează în trecut.

Aș vrea să-mi colorez părinții,
Blocați în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb și negru pentru veci.

Îi duc la doctorul de poze,
Ca să le facă un consult,
Să vadă el dacă rezistă
Acestui înviaj ocult.

Și, când începe colorarea
Eu lăcrimez și mă închin
Și-i smulg pe mama și pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Și poza lor din tinerețe
O rog, privind-o-n amănunt,
Să se întoarcă-n sine însăși,
Cu ei mai bine morți, cum sunt.

Și, Doamne, cât erau de tineri,
Puternic-el, frumoasă-ea,
Se bălăceau în bucurie
Și nu știau ce va urma.

"Zâmbiți", li s-a cerut probabil,
Și ce distins e cuplul lor,
El-ofițer, ea-elegantă,
Spre-a fi zdrobiți, ulterior.

Războaie, pușcării, coșmaruri,
Destin de două ori nedrept,
O viață-ntreagă, alb și negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Trăiesc blocat, în alb și negru,
Și, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost născut și eu.