SPASMELE DEVENIRII


În ochii mei goi se vede focul din vatră
Îmi încălzește cămara plină de cruci
La căpătâi, mama, suspinând printre lacrimi
Mă întreabă întruna : Unde te duci ?

O lumânare strigă într-un colț prăfuit
Pe masa din lemn de pin.
Pe scaun, răbdător, un preot chircit
Vorbeste cu o icoană murdară de timp.

Pe podea stau coroane de flori
Ce poartă cu ele izul de Mai.
Eu încerc să zâmbesc căci privind către geam
Am văzut cum surâde o frunză de tei.

Și aud numai lacrimi cum izbesc lemnul dur
Numai imnuri prelungi dintr-o carte...
Cămara mea mică parcă-i alta acum
Suspinând lângă mine deoparte.

E gătită în negru, pe pereti poartă cruci
Iar la ușa stau țațe bocind...
Mama repetă întruna : Unde te duci ?
Þațele o aprobă în cor, îngânând.

Privesc îndelung către trupul meu gol
Uns cu zeci de lacrimi bătrâne.
Stau plutind peste vatră ca o flacără-n zbor
Și aș vrea să-l desprind de sub mine...

Mă uit apoi către bătrânul preot...
O privește pe mama-ntristat.
I-a șoptit tremurând parcă : Lasa-l, e mort !
Și-abia atunci, fericit... am zburat !