Stau la fereastră și privesc stelele în noapte. Tristă, ascult în tăcere vântul cum șuieră printre vița de vie și crengile cireșilor. Mă gândesc de ce oare dragostea în călătoria ei, abia începută doare atât de mult. Nu era de ajuns că nu ești lângă mine și nu te pot atinge. Nu era de ajuns că te-ai ascuns în sufletul meu fără să îmi spună nimeni că nu e bine ceea ce simt. Te-am privit de atâtea ori fără să îti vorbesc, fără să spun ce simt și cât de mult m-ar bucura să fi al meu. Ce ar fi fost să te pot avea?
Nu am vrut niciodată mai mult de un zâmbet și nu mi l-ai dat. Te priveam de departe, de pe alt rând, imaginându-mi cum ar fi fost să stai lângă mine.
Amintiri răzlețe din vremea facultății.
Nu te-ai întors nici măcar o dată spre mine să îmi răspunzi. Oare nu mi-ai simțit niciodată privirea în ceafă? Nici măcar o dată? Dacă privirea mea ar fi grăit ai fi auzit-o tu? Ai fi știu atunci la ce visam?
Credeam că te vei întoarce măcar o dată și ai să îmi răspunzi cu o altă privire sau un gest, că ai să îmi răspunzi cumva…
Par atât de departe clipele aceastea și totuși au râmas la fel de vii în mine ca și atunci.