Prea târziu ca trecând pe stradă să te mai salut,
prea târziu să-ți mai răspund zâmbetului mut.
Prea târziu să îți mai simt privirea din spatele meu,
În timp ce treceam unul pe lângă altul fără să ne simțim.

E prea târziu pentru acele cuvinte ce ne-ar fi făcut să privim,
să luptăm, să strivim
orice gând dezolant,
prea târziu ca să mai apărăm carcasa de diamant ce ne proteja,
ce s-a spart.
Și atât de târziu pentru acel deznodământ
ce ne-ar fi făcut cei mai ferciți oameni de pe Pământ!

Te simt, te privesc, te ador, te iubesc!
Căci sălășluiești în fiecare piatră pe care-o văd lângă drum,
și în fiecare frunză căzută.
Dar e prea târziu pentru ce-a fost, nu mai există atunci, ci acum,
prea târziu pentru a-ți împărtăși dragostea mea muta...