Cu peretii ei reci, si acoperis inalt,
Fara usi, si cu multe ferestre,
Sunt intr-o incapere alba, atat de mare
Incat pustietatea ei imi pare infinita.

Nu stiu de ce, dar ea imi pare cunoscuta
Iar lumina ei rece si orbitoare
Ma face sa privesc in jur, si sa-ntreb:
De ce sunt aici? De ce eu?
Dar nu se aude decat ecul... de ce...

Tacecre... tacere... atat de greu apasa
Si ma striveste sub linistea ei de morminte
Caci nu ma lasa sa cuget
Acum, cand cu greu imi spun: de ce?

Nu stiu de ce, dar ma chinuie tacerea...
Ma apasa, cand cu ultimul meu efort
O intrb, cu o nesfarsita nestiinta:
De ce sunt aici? De ce eu?
Dar albi si reci, peretii imi raspund:
Vrei sa pleci, si totusi esti aici;
Dar ca sa fii liber, tu cine esti?

Tacere... apoi fara sa stiu
Ma scufund in intunericul abisal
Facut din infinite cine sunt eu,
Asezate intre nesfarsite de ce...

Sunt singur in noaptea nestiintei de sine
Cu intunericul ei orbitor, si cu mine.