În treacătul nostru, iubito, din pietrele aspre și gri,
Cernut în palme versul ți-l așezam pe pleoape,
Ne începeam iubirea în fiecare zi
Cu un sărut cuminte, albastru și aproape,

Prin camerele joase, lipsite de zăvor,
Curgea apoi lumina cu lux de amănunte,
Creșteau în suflet clipe și aripi pentru zbor
Nu cunoșteam ninsoarea, nici cutele pe frunte,

Þipau de drag cocorii întorși pe continent
Cu dor de viață nouă și de împerechere,
Când iată, în fereastră căzu un nor absent
Născând în mine pofta nebună de tăcere!

Te vreau aici și totuși mai bine să nu fii,
Ce-a fost, nu știu, cum nu știu nimic din ce-o să fie,
Probabil mai descreștem redevenind copii
Și uite, cum în joacă pe-un petec de hârtie

Înșiruim cuvinte și râdem lăcrimând
De câtă nebunie încape într-o viață,
Plecând apoi din lume fără să stăm la rând,
Purtăm în suflet stele și dor de dimineață.