Mii de strigãte si priviri ce se duc în sus
Oamenii miscându-se gentil creazã singurãtatea absolutã
Un nor aproape se opreste din cãderea lui orizontalã
O lacrimã se agatã de el
În raze reci de soare ce nu stiu sã deseneze curcubee
Toate sunt asteptate de sus
De ce nu plouã de jos ...
De ce nu cade în sus ...
Si aproape se întunecã ori aerul ori ochiul
Din crãpãturi invizibile ies limbi purpurii ce danseazã
Si rãpesc luciditatea ce aruncã sãgeti prin carne
Si stropi mici le înghit si se lovesc de piele dispãrând
Înainte de a-si cânta menirea udã
Din mii de colturi bãnuite si nevãzute
Se naste o soaptã ce tine loc de realitate
Sau de vis
Sau de cosmar
O palã de vânt tãios îmi aduce lumina lunii
Si nu îmi miscã genele paralizate
Aud o bãtaie puternicã în pieptul meu
Si evadez o gurã de aer tinut acolo de cine stie când
De pe vremea când ploua cu soare
Si aerul avea miros de stropi prãfuiti
Apoi as vrea sã cad pe o secundã
Din înaltul meu întunecat si nesimtit
Pe o altã secundã ce o bãnuiesc acolo jos
Unde se opresc zborurile
Ca sã-si tragã sufletul pentru o clipã
Apoi se duc întinse pe pãmânt ca sã moarã
Asa cum stiu ele cã se moare
Asa cum mureau ploile odinioarã
Dar zarea se închide
Si pielea devine os
Ochiul devine întuneric
Si aproape cã poti
Poti sã-l arunci
Sã-l desprinzi de tine
Si sã-l arunci cu o suflare trupeascã
Spre locul unde
Credeai cã e sus.