Ce pãcat nemuritor de nepermis
Am prin în fãlcile mele înclestate
Încât cineva m-a izgonit din grãdina împrejmuitã cu meri
Iar pe tine te-a pedepsit cu singurãtatea într-o lume perfectã dar desperecheatã

Cine a fost atât de neiertãtor
Încât sã-mi dãruiascã visul paradisului pierdut
Si imaginea unei fecioare plângânde
Si sã-mi spunã cã acolo a fost casa mea

Acum,dupã mii de ani,mai visez aceasi lume
Însã fecioara s-a împietrit încet într-o statuie de nisip
Aproape moartã si uscatã de lacrimi
Iar pe locul grãdinii acum zace o mare aproape calmã.