Metrou

Iar m-am legat de scândura asta,
Împreună cu lumea cu sângele-i demult stins
De zilele ploiase
Când nu era decât sufletul și casa,
risipa zilnică de sentimente estropiate
și iluzii săpate până în pana cu care ne tot scriem
viața vânătă de-atâta-mpiedicat

Și scândura-mi parcă ar fi mânată
De un Charon cu șine în loc de vâsle
Acum n-am monezi, am doar doua batiste ude
Care aleargă și ma aleargă în cercuri iar
speranța că ochii tai n-or să îmbătrânească niciodată
și n-o să înlemnească in Ziua Albă
e toata agoniseala mea


Branșează-mă la seninătatea ta,
Când tot trupul mi-e o rană
Când nu se aude decât ana te-am crescut ca pe o floare
Dar până la urmă buruienile nu iubesc ?
și buruienile-și simt furcile caudine-nfipte-n plânset
atunci când vremea lasa șine pe piele și cand ne stropim cu otravă chiar
și la sfarsit de călatorie


Toți crinii sunt indiferenți și nu și-ar păta albul
Nici pentru parada din lunile calde,
Nici pentru a săruta pământul
Și nici nu și-ar cauta al treilea ochi
sau semisfera care să îl deschidă din zbor …
urmează aviatorilor cu peronul pe partea dreaptă,
hai ne tăiem pe inimi cu uitare