Prin umbre nemișcate de coloane împietrite,
Spre altaru-mpodobit cu icoane-ncremenite
Două mâini se împreună, un psalm se-aude încet,
Cântate-n lacrimi line, șoapte umbrite de regret.

Ieri a plecat din lume cea mai dragă-a ei ființă,
Ucis de un psihopat rămas fără conștiință,
Azi ea stă și plânge cu mâinile în rugăciune
În umbre de coloane și psalmi de-amărăciune.

Cu lacrimi și suspine șoptește în continuare,
Puncte, virgule, suspensii se scurg întrebătoare:
Va mai putea ieși vreodată din sfântul sanctuar
Ca să înfrunte lumea cu-al ei cântec funerar?

Va mai recita ea versuri albe fără de sfârșit
Lăudând pe cel ce-apune-n sângeriul asfințit?
Va mai cânta despre nori de plumb și-ale lor furtuni,
Despre-albastrele lagune și răcoarea din păduri?

Sau își va ascunde ochii după palidele-i pleoape
Trăind în umbra morții ca să-l simtă mai aproape?
Oricum timpul va trece cu umbre raze și vise,
Rămânând printre coloane doar ecou de șoapte stinse.