Defilez prin viață
cu tălpile-nsângerate
de pustiul plin de nisip
(mătase de sticlă)
pe care trebuie să-l parcurgem
în speranța că poate
Graal-ul ne așteaptă în oază...
Merg dreaptă și zâmbitoare
(am o imagine de întreținut)
cu tălpile și gleznele netremurânde:
nu vă faceți griji,
e doar ketchup cu zahăr, ca în filme...
Soarele îmi scorojește pielea,
pierd înveliș după înveliș...
Rămân un suflețel
în bântuire morganică
pe întinderile șerpuitoare.
La un moment dat,
văd oaza prin tremurul de aer fierbinte,
văd Graal-ul roșu plutind
în mijlocul insulei rotitoare...
Derulat cu încetinitorul,
văd distanța micșorându-se
nu știu dacă eu mai am putere să merg
sau vine oaza spre mine...
Oaza mă vânează
ca o ispită luxuriantă.
Cu ultimele răsuflări,
cad în genunchi,
întind mâna spre cupa de granat
sorb picături din vinul de rodii
sau otravă carminică - nu-mi mai dau bine seama.
Lichidul alunecă spre viscerele mele
mângâietor ca satinul lichefiat.
Cad de tot pe nisip
și fluviul de mătase de sticlă
trece peste mine
precum ultima mângâiere
de eșarfă de lame...
Probabil sunt mântuită,
a luat ce mai rămăsese
din carnea care mă strângea.

23 februarie 2006.