Prin Cișmigiu mă plimb ades
Uitând de glasul lumii,
Uitând de jalnicul demers
Și de spaima furtunii.

Privesc o floare ce mă-ncântă,
Și stau și-o tot privesc,
Și-ascult cum păsările cântă
Cu glasul lor domnesc.

Se zbenguiesc,sunt fericite
Plăpânde păsărele,
Și niciodata n-au necazuri,
Nu le pasă de rele.

Doar oamenii,din lumea lor
Se-adapă din fântâna
Cu rele,bârfe și necazuri
Ce-au fost dintotdeauna.

Plec mai departe printre-alei
Tăcut,îngândurat.
Pe-o craca stau doi porumbei
Cuprinși de-un lung oftat.

Un porumbel și-o porumbiță
Prin frunzele de nuc.
M-așez fără zgomot pe-o bancă
Și-ncep ca să le-ascult.

Și-n gânguritul lor duios
Încep al lor dezmierd,
Iar eu în lunga mea visare
Încet,încet,mă pierd.