când inima iar doare
hiena a mușcat
târând prin sânge colții hoitară
și flămândă

în jur haita întreagă îngroașă rânduri-rânduri
adulmecând
un deget zvâcnește un răsărit
spre capătul lumii
piatra crește fără mine liniștea crește apa crește cerul

înțepenesc agățată între caninii altora
constant roata mă-nvârte își termină firul
prin întindere amân trecerea prin esofagul atotcunoscător
o gură varsă întruna peste mine
m-o digera mai ușor mai repede cineva oricine
cu stomacul subțire

sunt mulți-anapoda
așa spunea bunică-mea, țăranca, anapoda
era prea mult ceva orice prea mult
nu dovedea să-ncapă în cuvinte multul acela
era pe dosul lumii ei

pe jos a mai rămas o bucată din carne
au venit vulturii să mă zboare prin ciocuri
adulmecând un ochi zvâcnește un apus
spre capătul celălalt
roșul crește fără mine soarele crește pământul
prea larg cercul prea strâmt nu mă mai încap
imaginea mea răsturnată un cristalin spart în bucăți
nu recunosc pe nimeni e-un puzzle patetic
singurul sunet digestia hienei stomacul rumegând tăcerea
pe sub pietre cresc viermii

sigur a fost ceva înaintea mea am uitat ce
acum circul liberă prin natură
pe drum grămăjoare din mine resturi
și e bine e liniște
nu mai am semne să doară
toți vulturii sunt sătui toate hienele sunt sătule