ce alergare ce panică – arareori de ți se lasă clipa
să-l rechemi în șoaptă pe cel care ești

cei violent negând divinitatea sfârșiră prin a fi zeificați
pentru ca alții făcând același lucru
să-i coboare în anonimat

încă străin de propriu-mi înlăuntru
încă de toate îndoindu-mă
de mult am înțeles că Dumnezeu e omul
dar niciodată pentru el însuși

nu-i loc pentru unul nu pot să întreb
unde se află oceanul
care adună lacrimile noastre
până și cele neplânse

alergam să-ntâmpin ceea ce
nimeni altul nu ar fi râvnit
și nici n-ar fi putut să primească
orbește alergam să-ntâmpin frigul
care oricum doar mie mi se poate da

egal mișcării tuturor
cum toate prin mine vor trece
pentru de-a pururi pătruns
de a lui Zenon iluminare

iminență asemenea morții
clipa de care spun
mă lasă atât de indiferent încât
nici n-o mai aștept

unde se află oceanul
care adună lacrimile noastre
până și cele neplânse?