Cerșetorul de la semafor mă privește în ochi.
Nu pot să-i ocolesc privirea.
Nu pot să mă fac că nu-l văd.
Nu pot să-mi întorc capul, ca și când n-ar exista.
Nu pot să clatin alene din cap, ca un nabab ce refuză-un sărman.
Nu pot să-i dau bani mărunți pentru vreun paradis scăpătat.
Așa că îl privesc și eu, mai departe, în ochi.
Îl privesc ca pe-un om. Probabil blând. Ca pe-un om.
El își lipește fruntea murdară de geamul mașinii
și mă privește mai departe în ochi.
Privirea mea nu-i mustratoare
nici compătimitoare
nici detașată
nici superioară
nici sfidătoare
nici înțelegătoare
nici încurcată
și nici nerăbdătoare.

Doar îl privesc.

Și el mă privește. Nu se grăbește niciunde.
Rotește încet un ochi cenușiu : o ciocolată pe-un scaun,
geanta mea de birou,
un CD cu Mariza și altul cu Lhasa,
trandafiri galbeni pentru iubita mea,
mocheta curată, bordul strălucitor.


Secundele semaforului au scurgere de smoală.
cineva mă ocolește prin dreapta, un altul prin stânga
Claxoanele nu contenesc. Oricum nu-și lasă urma-n istorie.
Aud glasuri nervoase,
văd fețe încruntate.
Îl privesc mai departe în ochi.
Picăturile ploii i se preling de pe frunte.
Se scurge pe geam o dungă murdară.

Mă-nchipui la capătul vieții,
față-n față cu Dumnezeu:
Mă privește în ochi.