Ce s-a întâmplat cu lucrurile pe care
mi le-am dorit atât de mult?
S-au risipit de mult în vânt...

Ce s-a întâmplat cu vocile pe care
îmi doream să le aud?
Am încetat de mult să le mai caut...

Ce s-a întâmplat cu tot ce am visat
că se va întâmpla într-o zi?
Păi, hai să-ți spun un lucru trist:
toți ochii ce erau deschiși
acuma s-au închis.
Și au închis cu ei atâtea strigăte nebune,
atâtea glasuri ce vroiau un nume...
au încuiat dincolo de gene
dureri, singurătăți și temeri...
Povești ce le credeau doar visuri,
frânturi de lacrimi culese din abisuri,
amintiri vechi, bucăți de ego-uri
ce răsunau cu sute de ecouri,
clipiri de viață – toate-s viața!
Deși, poate nu ar fi trebuit să fie...

Dar coconul singurătății se constuiește acum singur
Și sufocă...
Omoară-mă frumos! i-aș spune – Sigur!
Și sub depărtare,
sub vaga umbră de mirare
nu aș mai fi o stare de fapt,
aș fi o stare de spirit
a unui simbol ciudat – ghicit
de mâinile oarbe ale celor
pe care i-am dorit!