Te gonesc
când tu-mi ceri cu disperare iubire –
ca o pisică ce vine la geam
și te privește implorând s-o lași în casă;
dacă îi deschizi geamul nu mai pleacă.
Îi strigi să plece și atunci se pitește, își pleacă urechile
sau se ascunde.
Îți caută ochii,
iar atunci când ți-i întâlnește
vine la tine, se lingușește, ți se urcă în brațe
și freamătă de plăcere cu labuțele,
de parcă ar frământa un aluat din mâinile tale –
te mai și zgârie când își scoate prea mult ghearele!
Apoi se așează și adoarme.
E pisica ta, pe care de obicei o dai afară înapoi pe geam
pentru că lasă prea mult păr,
pentru că nu știe să nu-și scoată ghearele și te zgârie,
pentru că miaună în continuu cu disperare,
pentru că o iubești, dar nu ca înainte...

Și uite așa te gonesc, pentru că ești ca o pisică enervantă,
ce lasă păr și zgârie;
nu pentru că nu te-aș iubi,
și pisica încă o iubesc – dar deparazitată!
Acum stau și
scutur părul pe care mi l-a lăsat ea pe haine.