În noapte luminează
Un rug trosnind puternic,
El sufletu-mi veghează
De frig și de-ntuneric.

Mi-era frig la-nceput,
Atât de tare tremuram...
Printre clădiri de gheață
Rătăceam... m-ascundeam.

Vroiam un pic de căldură
Și-ngenuncheam la cer,
Dar tot ce-am primit a fost ură,
Sentințe rostite sever.

La ce mă condamnați?
Voi, ce vă credeți buni
Și regi pe regi vă proclamați?!
Ha... o hoardă de nebuni.

Nu... eu nu ascult de voi,
De sfaturi minciunoase,
De bulgări negri de noroi,
De fraze siropoase!

Mă poticneam de pietre
Și gheața mă mușca de piept,
Cu brațul stâng mă ridicam
Și iar cădeam pe brațul drept.

Rămâneam printre clădiri,
Plângeam nervos, isteric,
Dar iată că pe-un vârf de munte
Vedeam ceva strălucitor, himeric.

Și-atunci, cu cioburi în trup
Mă târam prin orașul hâd,
Dar am ajuns victorioasă
Și râd diabolic și râd!..

Dar... nu-i decât o lumânare
Însă mi-e cald și-atât de bine,
Dar vai... e para prea aproape
Și arde viața-n mine!

Am vrut s-o sting, dar nu...
Am degetele arse,
Iar flacăra încă mai arde
Și visele-mi sunt farse.

Îmi cresc aripi de cenușă
Și-mi fumegă sufletul,
Spre mântuire nu e ușă,
Dar asta nu-i destul.

Mă-nalț în văzduhul cenușiu
Și văd orașul meu de gheață,
De gheață gri, murdară...
Și-apoi mă-nec în ceață.

Devin o flacără-n văzduh,
Eu sunt o pasăre de foc
Și-s liberă-n sfârșit, iar frigul
În suflet nu-și mai are loc!