nu nu pot să scriu fără să trântesc o fereastră
fără să urlu trecătorilor că umbra lor e tot mai oblică
bântuit de alte gânduri fiecare își poartă nonșalant destinul
la butonieră
câtă eleganță mon cher
câtă incertitudine

degeaba încerc să ies din oasele astea mărunte
cerșetorul din squar îmi râde nătâng
ce mult semănăm unul cu celălalt
dacă privești atent nefericirea din mine
și manșetele lui roase

ehei lume stau acum picior peste picior
nu îmi trăiesc ziua
nu mai am pretenții
nu chem prietenii la un ceai
doar pierdutul îmi amestecă mierea încontinuu

e nefiresc peretele ăsta
nu îmi recunosc imaginea în fotografia de ieri
am desfăcut prea târziu cordonul ombilical
am uitat să mă nasc atunci când oamenii erau demni
și aveau în loc de rânjet piramide în cord

ce mai contează
unul de o parte a inimii
altul de cealaltă parte
ne imaginăm că trăim și ne scriem uneori poezie
sau așa a fost să îi fie numele