Mai cade încă toamna în frunzele aprinse
Stingându-le în ape de zbor către abis
Prin vântul ce îneacă iubiri mereu mai stinse
Și confundate-n somnuri cu străluciri de vis

Mai cade încă ploaia prin pietrele prea grele
Topindu-le în picuri ce poartă-n ei un cer
Doar sufletul mai cere luceferi în mărgele
Mai multe ploi albastre, alt cer, mai efemer

Mai urcă încă noaptea prin ramuri, printre nori
Sălbăticind zenitul, eliberându-i spectrul
Contorsionând arama din inimi - antici sori,
Prin ochi sculptați din lună îmbujorând efectul

Mai urcă și mai cade, din când în când, o frunză
Pe vântul mereu darnic, mereu vămuitor
Și toamna mereu cade, vremelnic să ascunză
Că lumea-i trecătoare, că omu-i muritor.